”Într-o seară, o molie intră în cabinetul unui pediatru, iar pediatrul îi zice: „Ce e măi molie, ce s-a întâmplat?”
Molia îi răspunde: „Am o perioadă foarte nasoală. Muncesc non-stop. Muncesc pentru un om care nu știu nici dacă știe ce fac eu pentru el. Ajung acasă după 16 ore de muncă și mă pun în pat lângă o femeie pe care nici n-o mai cunosc dar știu că am iubit-o la un moment dat. Pe fiica mea cea mică, pe Izabela, am pierdut-o în frigurile de anul trecut, iar pe băiatul meu, George, nu cred că-l mai iubesc, pentru că de fiecare dată când mă uit în ochii lui văd frica și lașitatea pe care le văd în ochii mei când mă uit în oglindă și, dacă n-aș fi atât de laș probabil aș lua arma aia încărcată de sub pernă și mi-aș trage un glonț în cap și să termin cu totul. Câteodată mă cred păianjen.”
Pediatrul îi zice: „Măi, dar tu ar trebui să te duci la un psiholog. De ce ai venit aici?”
– Pentru că era becul aprins! îi răspunde molia”.