“-M-am întors în țară după mai mulți ani petrecuți în Danemarca. M-am obișnuit acolo să salut cu zâmbet larg pe toată lumea, inclusiv pe trecătorii de pe stradă. Am aplicat obiceiul ăsta și în satul natal, unde m-am intors, până când am fost pusă la punct de o doamnă care mi-a făcut următorul reproș:
-Ce tot râzi, fă, disperato, la bărbată-miu? Tu nu vezi că are verighetă?
Am încercat să îi explic:
-Doamnă, e doar un gest așa… Fără nicio intenție.
-Ce gest așa? Unde l-ai învățat?
-În Danemarca.
-Aici suntem la Clinceni, nu în Danemarca. Ia să nu mai râzi la Vasile al meu!
Nu am mai râs la Vasile al ei. Doar că Vasile al ei a înțeles greșit gestul meu din Danemarca și a început să râdă el la mine. Și să mă invite la o cafea pe câmp. I-am zis că nu beau cafea, dar el a luat asta ca pe o încurajare:
-Și mai bine! Mergem pe câmp și bem o țuică.
-O țuică?
-O țuică de la noi din România. Nu știu danejii ăia ai tăi ce e bun…
-Ce e bun la ce?
-La inimă, ca să iubești mai bine.
-Măi, Vasile, eu nu vreau să mă întâlnesc cu tine.
-Cum nu vrei? Și atunci de ce rânjeai fasolea la mine?
-Nu rânjeam, măi, nimic. Era o formă de socializare, nimic mai mult.
-Hai să bem o țuică și mai vedem.
-Nu bem nimic. Du-te acasă.
-Eu oricum nu mă mai înțeleg cu Ancuța de când… Mi-e și jenă să zic de când.
Nu m-am putut abține să nu îl întreb:
-De când, măi, Vasile?
Și aici Vasile și-a dat drumul la gură:
-De când a zis să avem o relație deschisă.
-Cum adică, voi aveți o relație deschisă?
-Doar ea. S-a deschis la tot satul, dar pe mine nu mă lasă cu nimeni.
Am rămas mască. Și, cât eram eu mască, a trecut pe lângă noi un vecin pe bicicletă și i-a strigat lui Vasile:
-Vasile, ați deschis azi? Că aș trece și eu.
Aici, Vasile și-a dat din nou drumul la gură, dar nu pot să reproduc.”