Văd un anunț de angajare:
“Angajez muncitori pickeri pentru depozit logistic în Brașov. Salariul începe de la 2800 de lei și poate ajunge la 3300 de lei!” Am lucrat în Anglia, în urma cu câțiva ani, exact pe postul ăsta, dar pe 2700 de lire, că na, acolo patronii mai dau bani și pe salarii, nu doar pe BMW-uri.
Sun doar așa, de control. Mi se răspunde după doar câteva secunde, semn că nu era înghesuială pentru job. Cer cu cineva cu care să discut despre job, mi se dă o doamnă care s-a prezentat ca șefa depozitului. Nu o las să își zică textul, îi zic eu direct ce aveam de zis:
-Doamnă, în Anglia făceam asta acum câțiva ani ani pe 2700 de lire lunar…
Liniște în receptor. Am zis că mi-o fi închis, dar nu îmi închisese. Procesa. O simțeam cum procesa. Procesa intens. O simțeai că are nevoie de un sistem de răcire, ca să nu i se încingă mintea. Probabil calcula ce BMW își putea lua patronul din Anglia de banii ăia. La un moment dat, i se blochează procesorul. Dă restart și revine în discuție:
-Auziți, dar în Anglia vă chema și în weekend?
-Nu. De ce?
-Noi vă chemăm și așa ajungeți la 3500 de lei.
-Mai devreme ați zis 3300.
-3300 dacă nu veniți în weekend. Dacă veniți, 3500.
-Super! Aș veni de mâine, dar mâine nu e sâmbătă.
-Vă arde de miștouri.
-La banii ăștia, de ce să îmi ardă? De muncă?
-Să știți că astea sunt salariile în România.
Știm că astea sunt salariile în România. De aia și plecăm. Ne iau ăia de pe afară ochii cu salarii bune, profitând de slăbiciunilor noastre. Slăbiciuni cum ar fi nevoie de a manca, de a-ți crește copiii…