“Ieri l-am rugat pe șefu’ să ne mai mărească și nouă salariile. Că sunt nemărite de 4 ani. E drept că au fost și rezultate, a meritat: șefu’ a schimbat trei BMW-uri în timpul ăsta. Suntem în topul firmelor pe țară, din punctul ăsta de vedere. Dar normal ar fi să ne mai mărească și nouă salariile, măcar o dată la trei BMW-uri. Nu mai des, că înțelegem strategia patronului și nu vrem să încurcăm cu salariile noastre. Strategia lui e să ia el aproape toți banii, astfel încât noi să nu fim ispitiți de diversele vicii care ne pândesc peste tot, cum ar fi mâncarea, vacanța altundeva decât la socri etc. Când i-am zis că vrem să ne mai mărească și nouă salariile, primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne întrebe cât câștigăm acum. Că au trecut 4 ani de când nu s-a mai interesat și nu mai ține minte. După ce i-am zis că salariile noastre sunt atât de mici încât zici că sunt alocații, a început să ne ia la mișto:

-Atunci să rămână așa. Nu vă zic eu mereu că aici suntem o familie? Sunteți ca copiii mei, deci luați alocații, nu salarii.

După ce a mai făcut un pic mișto de noi, ne-a mărit și salariile. Dar nu vreți să știți cu cât. De la nivelul de “alocație” la nivelul de “bani de buzunar, să avem și noi dacă scoatem o fată la film”. Deh, am mai crescut, nu mai suntem chiar copiii de acum 4 ani. Am ajuns la adolescență. Mai încercăm peste încă 4 ani, după majorat. Și peste încă trei BMW-uri. O să îi anunț și pe socri, să nu creadă că au scăpat de turiști.